Drumeție la munte

Excursie de weekend în Apuseni

Cheia de la capătul drumului și oamenii care au ajuns la ea

E din nou weekend, așa că munții ne așteaptă nerabdători să îi călcăm în picioare.

De data aceasta pornim de vineri să avem timp pentru toate. Până duminică închidem telefoanele și dăm înapoi lumii civilizate tot ce ne-a oferit. Fără regrete, e bine din când în când să iei o pauză de la orice.

Nu ai nevoie de foarte mult ca să fii fericit, cel puțin în munți. Haine potrivite, bocanci comozi, ceva de mâncare, ceva lichide ce te fac fericit, un foc de tabără, și un pat… cum o fi el.

Merci Iulia și Tudor că m-ați însoțit în călătorie. Fără voi lumea nu-i completă.

Am avut de toate și altele în plus: căldura în exces, băutura tot așa, muzică bună și o chitară pentru atmosfera, apă în cizme, ochi bulbucați de efort, concurs de glume, carul mare-carul mic, un ATV să nu cărăm cu spatele, stele, ploaie, macaroane cu brânză… Ce îți mai poți dori?

Dar să o luam cu începutul

Ora 15 (sau 16), o zi de vineri însorită (pe alocuri).  E primăvară așa că ne bucurăm de flori și de orice soare cu dinți.

Ne îmbarcăm pentru Cheia din Cluj (sau alte orase învecinate). Merci Ana pentru drum; bun șofer, recomand.

O luam spre Turda, băgam câte o prăjiturică la o cofetărie ce era în drum, nu cumva să ajungem fără energie, apoi un pic pe autostradă să bifam și drumuri rapide, ținem iesirea spre Aiud, Rîmeț și apoi Brădești.

Ne punem la curent cu participanții, cu ce avem și ce nu avem suficient, mai plusăm cu niște sticle de bere si una de vin că păreau insuficiente și ajungem la locul de întâlnire.

Întâlnirea mașinilor, că de aici suntem pe picioarele noastre.

La Brădești începe aventura. Drumul spre Cheia se ține de albia unui râu. Coborârea abruptă ne face să ne gândim cu durere la drumul înapoi.  Dar mai e până ne întoarcem, deocamdată suntem concentrați pe ce urmează.

Suntem în munții Trascăului, v-am spus?

Apusenii sunt frumoși oricum s-ar numi. Iar faptul că ne îndreptăm spre un sat părasit ne face curioși și dornici de povești.

Aflăm de călugărul ale cărui vise se împlineau, de bunicuța care stătea pe prispă și făcea cu mâna călătorilor până anii trecuți, de oameni care au lăsat desfătările orașului să trăiască izolați în munți, de Alice care de la trei ani trăiește în armonie cu munții, de singuratate, greutăți  și de viață curată. Sunt oameni puțini  aici în vârf de munte.

Și au devenit odată cu vremea, greoi, îngânduraţi şi brăzdaţi de riduri.

Am avut și eu bunici la țară într-un sat aproape de munte. Îmi povesteau într-una despre greutățile vieţii, despre importanţa muncii la câmp, despre cum trebuie să te chinui pe lumea asta ca să poţi, purificat, să treci mai departe.

Același fel de oameni văd și aici. Privirea lor s-o fi schimbat, dar gândirea nu. Oamenii sunt concentraţi spre un singur moment: capătul vieţii şi ce-o să lase în urmă.

Pentru mine, vacanţele la ţară erau motive de bucurie. Însemnau întâlniri cu prietenii, jocuri de copii, ieşiri la scăldat, plimbări în căutarea aventurilor prin munţi şi păduri, şi… din când în când miros de fân cosit şi muncă la câmp.

Acum oamenii sunt doar nişte umbre a ceea ce au fost atunci. Bucuria lor e cand le vine un copil de la oraş, când au o masă îndestulată, o recoltă bună sau când au cu cine să schimbe o vorbă, fie ei chiar și turiști. Când te prind, nu-i chip să scapi fără să le asculţi poveştile. Le e mare singurătatea. Viaţa e simplă, dar intrigile şi poveştile te surprind prin ineditul lor. Te simţi mai vulnerabil aici, pentru că lumea e pătimaşă, gândeşte simplu, şi într-o singură direcţie. Merci Ionuț, merci Ana, pentru povești.

Ajungem la Cheia, destinația noastră. Școala, nu mai e școala acum. E locuința noastră.

Se mai vad niște umbre bântuite de știință băgată cu de-a sila în creiarasul străbunilor, câteva scânduri care nu au fost schimbate, soba, ferestrele, câteva obiecte acum cu rol decorativ, cândva utilități. În rest totul a fost transformat într-o casă de locuit.

V-am spus de panourile solare? O casă n-am vazut să îi lipsească, semn că oricât te-ai împotrivi, tehnologia te prinde din urmă. Și bine face, dacă e să ne facă viața mai ușoară, de ce să n-o lăsăm? Cea mai luxoasă încăpere, baia, în rest trăiești cum trăiau bunicii noștri.

Dar n-am venit să ne plângem de condiții. Am venit să ne simțim ca niște copii în tabară, gata să legăm prietenii, să împărțim mâncarea și băutura, să cântăm împreună în jurul unui foc de tabără, să depănăm amintiri, să facem planuri sau promisiuni de viitor, să numărăm stelele și să căutăm luceferi. Merci Dan, pentru lecția de astronomie. N-am învățat decât că toate carele cu mic cu mare, se învârt după Steaua Polară, dar e un început. Important e să identifici steluța polară și nu te mai poți pierde. O seară care îți umple bateriile pentru câteva săptămâni. Si am avut parte de două.  Tot ce am făcut a fost sub atenta supraveghere a celui mai adorabil animal pe care l-am văzut, Cody.

Seara a fost cu grătare, mici, ciuperci și acorduri de chitara. Bune toate. Și mai ales focul care ne-a strâns în jurul lui. Un pat comun ne aștepta și o noapte toridă. Multumim Nea Fane, de găzduire! Pe căldură mai mare n-am dormit decât în Cipru.

A doua zi, facem efort, că seara s-a lasat cu vin și nu pentru asta am venit.

Sau nu doar pentru asta. Tinta e vârful Vulturul. De jos, din vale am țintit noi un copac la care să ajungem. Mic și singuratic părea la început, merita din plin o vizită. Drumul părea să ne fie potivnic din start, când pârâiașul care ne despărțea de el nu se lăsa trecut fără peripeții. Noroc cu cizmele lui Alice, prințesa Apusenilor și ghidul nostru principal.

Multumim Alice pentru cizmele mărime aproape universală, dar și pentru că ne-ai fugărit până în vârf.  Doar cum era să zicem noi că nu mai putem când tu faci drumul ăsta aproape alergând? Ne pare rău că te-a plictisit ritmul nostru, ne mai antrenăm și venim la anu’ mai determinați.

N-am stat prea mult pe vârf, bătea un vânt afurisit, iar norii se adunaseră amenințatori. Îmi amintesc o vorbă pe care mi-o spunea tata demult. Cu cât drumul e mai greu în sus, cu atât ai tovarași de călătorie mai puțini. Merci tata că m-ai făcut să iubesc muntele.

Perspectiva ți se schimbă când ești la înălțime.  Şi ce e fascinant e că poţi privi Cheia de sus. Pereţii stâncoşi sunt aproape verticali şi de sus, de unde eram noi se vedea o imagine de ansamblu, panoramică asupra văii.

Spre vârf ne-am descurcat mai bine, la deal limitele sunt cele pe care singur ți le impui. Iar coborîrea a fost… Hmm. Merci Radu de ajutor. De câte ori am alunecat pe pietre am simțit că am o mână pe care mă pot baza. Nu-i puțin lucru când simți că lumea se mișcă fără să vrei, sau când simți că tu te miști la vale fără să vrei.

După vreo șase ore de plimbare suntem aproape înapoi. Spun aproape, că ultimul pas era trecerea pârâiașului de la început. Doar că de data asta cizmele lui Alice au plecat odată cu ea, iar noi a trebuit să găsim soluții. Le-am găsit prin apă, au suferit doar șosetele, picioarele s-au simțit doar revigorate.

Eram pregătiți de o nouă sesiune de muzică folk, vin, jocuri de cărți pe care nu le înțelegea nimeni dar nici nu conta, foc de tabără și glume făcute praf sau spuse de la coada la cap. Merci Adi pentru atmosfera de vacanță, praf ai făcut glumele, dar nimeni nu cântă mai bine ca tine.

A doua noapte, nici nu mi-o amintesc prea bine, înseamnă că plimbarea și-a făcut treaba, mâncarea foarte buna, merci Dan și Andrei de masa; Andrei tu  poți lua premiu special și pentru glume. Alea spuse de două ori au fost cele mai tari. Mai vin de două trei ori cu voi și învăț și eu câteva.

În ultima zi, muntele plângea după noi. Sau poate era doar o ploaie de primăvară.

Continuare după galerie

Am învățat să iubesc apa în toate formele ei, așa că ne luăm pelerinele și facem cale întoarsă spre Brădești să ne recuperăm mașinile. Bagajele sunt mai ușoare, noi mai greoi.

Aici găsești un album foto al întregii excursii la Cheia.

Parcă înapoi nu mai avem același entuziasm din zilelele trecute. Continuare după galerie.

Iubesc natura și iubesc locuitorii ei, schimbători ca ploile, soarele și curcubeul din spatele casei. Văd și simt că am limite pe care nu le pot depăși singură, dar mi-e drag să împart bune și rele. Încerc să fie mai mult bune. Poveștile sunt cheile copilăriei mele. Prin ele învat și îmi amintesc ce e important. Sunt zile în care avem curaj să urcăm mai departe, chiar dacă știm că nu toți ne vor fi tovarăși de drum până în vârf.

Sper să mai avem parte împreună și de alte călătorii frumoase!

Am învățat multe lucruri de la oameni, locuri și povești…

Și voi mai învăța… Si drumul parca tot nu-i terminat. Aș zice, să ne mai vedem prin munți.

Maya