Excursie la Vadu Crișului

Drumeție la munte

Nu lasați primăvara să vă ia prin surprindere. Căutați ghioceii!

Pentru că de obicei sunt înconjurată de mulţi oameni necunoscuți, aglomeraţie şi gălăgie, pentru weekend îmi doresc locuri mai izolate, natură şi câţi mai mulţi copaci de la care sa mă încarc… și flori, verde și cer senin ar fi de preferat.

Cred că e vorba de un echilibru pe care îl căutam fiecare.

Mă feresc de zgomotul din oraș şi caut o pădure, un deal, o coastă, orice punct cât de înalt care să îmi ofere o viziune de ansablu, mai detaşată asupra locurilor.

A devenit totul mai usor de cand am descoperit Clubul Montan Apuseni. E minunat să pornești la drum cu oameni care îți împărtășesc pasiunile. E confortabil să nu trebuiască să îi târăști pe ceilalți după tine. Si e grozav să nu ai grija drumului pe care să o apuci.

Mai vezi câte un semn pe copaci, care îți confirmă că ești pe drumul cel bun, dar când ai cu tine măcar un om care cunoaște cărările de munte, e vorba doar de distracție.

Te poți concentra pe priveliști, pe bucuria de a admira muntele, pe oamenii din jurul tău.

Recompensa o primești la final, când devii conștient de toți mușchii pe care i-ai pus la lucru, de toți neuronii pe care aerul și frumusețea naturii i-a resuscitat.

Pornim devreme și azi, și de data aceasta ne folosim de tren.

Direcția Șuncuiuș pe un drum de 2 ore si un pic. Reîntâlnirea mea cu trenul după mai bine de 10 ani a fost oarecum surprinzătoare. Mic și simpatic, nu prea curat dar nici chiar dezastru, ne duce încet și sigur la locul de adunare a găștii.

Din gara Șuncuiuș o luăm pe malul Crișului cam pentru un kilometru. Ne bucurăm de recompensele primăverii: brândușe, măseaua ciutei, mierea ursului, crucea voinicului și un ghiocel rătăcit.

De fapt excursia se numește în căutarea ghioceilor și suntem determinați să îi găsim.

Suntem vreo 15, de diferite vârste și posibilități fizice diferite. Ne adaptăm la cel mai neantrenat din grup. Nu rămâne nimeni în urmă. Dan și Ionuț sunt responsabili cu ordinea și disciplina. Și de oameni de altfel…

De cealaltă parte a drumului ne însoțește calea ferată. De la tunelul de cale ferată pornește traseul  propriu-zis. Cu forțele încă intacte începem urcușul spre Peștera Fugarilor. Suntem în Vadu Crișului, pe versantul drept al defileului Crișului Repede în Munții Pădurea Craiului.

Urcarea nu e grea, dar nici ușoară. Câte un strigăt razleț cere pauză. De hidratare, de tras sufletul sau de ce-o fi. Mi-e groază să mă opresc. Am avut întotdeauna o ușoară frică de  înalțimi, care cred că m-a făcut să iubesc așa de mult muntele. Ce nu te omoară, te face mai puternic iar fricile ţi le stăpâneşti doar întruntându-le.

Când vad un munte, îl urc fără ezitare, deși încerc să nu mă uit înapoi. Nu vă lăsați păcăliți când o iau în față. E doar frica mea de a nu fi tentată să privesc în jos.

Ajungem pe culme, găsim un loc pentru a poza natura de sus. Este un punct de belvedere, motiv să mai mâncăm ceva să ne întărim forțele.

Pe partea opusă, pereții stâncoși, aproape verticali, câteva peșteri și imaginea panoramică a văii Crișului, fac să merite efortul.

Spectaculos. Încântător. Şi periculos. Pentru a sfida înălțimea m-am apropiat puțin de margine. Un pas face diferenta între viată şi moarte şi m-am aşezat pe pământ să scap de ameteală. Pe partea opusă se vad intrări în peşteri. Ne trezim cu promisiunea că ajungem și acolo. Suntem pregătiți să coborâm pentru a urca pe versantul opus. Sigur, după ce mai mâncăm ceva.

Drumul ne duce printr-o pădure destul de abruptă, unde pământul era scormonit probabil de animale, care fără intenție ne-au ajutat să ne îndeplinim prima țintă.

Un covor de ghiocei presărati cu brândușe, ciuboțele, spâni și plante de care nu am auzit ne-au provocat o bucurie fără margini.

Am umplut memoria telefoanelor, le-am încărcat cu poze pe care le-am dat mai departe mamelor, prietenilor, copiilor și tuturor celor care au rămas acasă. Se apropie 8 martie așa ca ne-am făcut plinul la flori. Mai rămâne să le trimitem virtual cui trebuie.

E greu să faci slalom printre ghiocei, sunt mulți dar ne straduim să îi lăsăm în pace. Acum primvara n-are încotro, nu poate să mai întârzie mult. Peisajul e încântător.

Ne dezlipim cu greu, dar mai avem de mers. Facem un traseu hibrid,

amestecăm puțin drumul cu punct roșu cu drumul cu bandă albastră.

Iese un traseu care ne convine. Ajungem la Peștera Podireului II. Intrăm în peșteră câteva zeci de metri, cât ne permite noroiul care clipocește sub bocanci.

Iesim mânjiți de noroi, dar fericiți. Natura reușește de fiecare data să ne surprindă.

Mai urcăm la un punct de belvedere și coborîm pe drumul spre Peștera Vadu Crișului și Cascada Vadu Crișului.

Țintele au fost atinse, ne putem relaxa. Și sigur, trebuie să mai mâncăm ceva. Nu știu daca mâncam noi pe rând, căutam motive să ne oprim, voiam să mai ușurăm rucsacii sau aveam multe sandwich-uri la noi, dar mâncarea a fost motiv de glume și ne-a însoțit permanent.

O luăm încet pe lângă calea ferată. Reușim să ajungem în timp pentru un nou tren spre casă.

Există multe locuri în care aș reveni cu drag oricând. Nu am intrat la peștera Vadu Crișului, nu am apucat să fac poze la toate punctele de belvedere. Mi-au mai rămas 20 de piscuri care depășesc 550 de metri plus altele mai înalte.

Locul… mai trebuie cercetat.

Maya